Focul era leacul - Teatro della Pergola

Fahrenheit 451 di Ray Bradbury descrive un futuro distopic in care este interzisă citirea, ecranele mereu aprinse alienează timpul liber al oamenilor și încercarea de a gândi provoacă suferință fizică. Ironic, corpul pompierilor nu mai este folosit pentru a stinge incendii, ci pentru a arde cărțile și, dacă este cazul, pe posesorii lor. Cartea a apărut acum aproximativ 70 de ani, în 1953, dar este plasată în viitor, adică în anii ’20 ai secolului XXI — adică astăzi. Tu însă te afli în secolul XXI și citești acest text, deci Bradbury s-a înșelat? Depinde cum înțelegem distopia: o predicție despre viitor care la un moment dat este confirmată/infirmată sau o avertizare despre prezent care continuă să se reînnoiască? Il fuoco era la cura traversează și recitește liber Fahrenheit 451, îl consumă precum se face cu o carte îndrăgită, citită de o mie de ori și purtată în o mie de locuri, o murdărește, o uită undeva și apoi o regăsește, în timp ce coperta se estompează, hârtia se decojește și paginile se umplu de note, bilete, semne de carte și amintiri. Cinci performeri re-parcurg istoria romanului, se identifică cu personajele, se mișcă pe orizontală mapând conurile de umbră, lucrurile pe care Bradbury nu ni le explică sau nu ni le povestește, creând linii narative paralele, deviații teoretice, construind de asemenea și cronicile unui timp intermediar între prezentul nostru și un viitor anti-cultural în care prostrarea ne salvează de povara gândirii complexe. Dacă Bradbury s-ar fi înșelat doar cu câțiva ani, dacă Fahrenheit 451 s-ar întâmpla cu adevărat, noi ce am face?