Enciclopedia emoțiilor

Davide Iodice, care de ani de zile, prin propria sa Scuola Elementare del Teatro, lucrează cu fragilitatea și dizabilitatea, conduce un atelier incluziv de exprimare, relaționare și creație individuală și colectivă. Obiectivul este să stimuleze la participanți capacitatea de rezonanță cu propriul și cu spectrul emoțional al celorlalți, calitatea ascultării și disponibilitatea de a crea dinamici relaționale non-stereotipe. Proiectul L’enciclopedia delle emozioni s-a născut în imediatul post-pandemie, din considerația că, în timpul distopic în care am alunecat, pe lângă tragicitatea bolii și a morții reale, am experimentat că, fără posibilitate de exprimare, fără relație, fără socialitate, fără frumusețe, casele pot deveni mormintele identității noastre. Un oraș, un cartier, întreaga țară poate deveni un mormânt; un deșert. Acea ieșire din lunga perioadă pandemică este o societate convalescentă, și mai fragilă și nevoiașă de ajutor, dezorientată într-un adevărat „război postbelic al emoțiilor”. Atunci s-a simțit, mai mult ca niciodată, necesitatea de a regăsi forța catartică originară a teatrului, calitatea lui de Pharmacon, reînnoind-o în contemporaneitate; redesemnând funcția terapeutică și socială pentru care această artă s-a născut. A părut fundamental, așadar, pe de o parte, recodificarea evenimentului performativ, spectaculos, ca dispozitiv de participare și întâlnire cu o comunitate sau un grup social, iar pe de altă parte readucerea în centrul procesului a artistului teatral ca specialist al emoțiilor și al relației, aspecte cu atât mai centrale pentru depășirea traumei și pentru recompunerea fracturii psihologice, relaționale și sociale care a rezultat. L’enciclopedia delle emozioni, conceput cu aceste premise, se poziționează deci ca un proces de proximitate, pedagogie și creație de replicat în metodă și modular în posibilitățile aplicative în contexte și teritorii diferite. Atelierul intensiv are ca obiectiv stimularea la participanți a capacității de rezonanță cu propriul și cu spectrul emoțional al celorlalți; favorizarea capacității empatice și a asumării celuilalt; calitatea ascultării; disponibilitatea de a crea dinamici relaționale non-stereotipe; și în final autonomia în structurarea materialului experiențial apărut progresiv. Natura actorului, persoana din dramă, partitura scenică, obiectul de scenă ca „suflet în formă externă”, MASCARA, sunt câteva dintre direcțiile tematice ale acestui meșteșug total care se deschide limbajelor cât și unor rezultate foarte diferite.